POVESTEA ....

    Am să vă spun o poveste care s-a petrecut altădată, pe vremea când nu se inventase gaura la macaroană.

    Pe vremea aceea era o livadă cu mulţi pomi în ea. Unii erau pomi fructiferi, alţii erau pur şi simplu pomi şi, în fine, erau şi unii pomi degeaba.

     Fiecare pom îşi avea zona lui de unde îşi lua de-ale gurii. Din când în când venea MAIMARELE şi se desfăta la umbra pomilor şi-i urmărea cum fiecare este sau nu gospodar, îi îndemna la cumpătare şi la curăţie. Atunci fiecare pom căuta să nu iasă în evidenţă şi fiecare dorea să se bucure de prezenţa MAIMARELUI, în smerenie şi curăţie.

    După un timp, MAIMARELE a hotărât ca unele vietăţi, pe care de altfel le-a numit grădinari, să poată veni şi ei aici, în livadă, unde, după ce ar presta o anumită muncă să se bucure şi ei de umbra şi mai ales de roadele pomilor. Gândea MAIMARELE că aceşti grădinari vor înţelege că trebuie să se supună şi la cumpătare şi la curăţie. Până atunci roadele pomilor nu serviseră la nimic şi deci ar fi fost un îndemn şi pentru pomi să facă roade şi pentru grădinari să-i îngrijească şi eventual să se bucure de roadele pomului îngrijit.

    Zis şi făcut! Începând de la un moment dat, au putut să intre în livadă toţi grădinarii, bine înţeles, toţi cei ce se arătau interesaţi.Cei neinteresaţi stăteau pe-afară, pe lângă livadă să vadă ce se întâmplă.

     Şi uite aşa, la un măr, nici prea mare, nici prea mic, nici frumos, dar nici urât, a ajuns un grădinar. Şi a început grădinarul nostru să înveţe ce este un pom, care este diferenţa între un pom cu roade şi altul fără, cum se pot culege roadele, fără a renunţa la cumpătare şi la curăţie. Şi mai ales a învăţat grădinarul nostru cum să-l facă pe pomul său să-i dea roadele, cum să-l facă să-şi dorească ca el, grădinarul, să-i ia roadele.

      Dar, ca orice grădinar, şi acesta, şi-a dat seama că mai există şi alţi pomi, fructiferi, nefructiferi sau degeaba şi, uşor chinuit de faptul că renunţă la mărul lui, grădinarul nostru a început să colinde prin livadă. De fapt, nici nu vroia să renunţe la mărul lui. Vroia să se uite prin livadă. De fapt, era un pic nehotărât. De fapt, vroia doar să vadă, pentru că nu dorea să-şi dea mărul lui indiferent de ce ar fi primit în loc. De fapt, nu pleca niciodată prin livadă fără să-i fi asigurat mărului lui toate cele necesare.

      Numai că pomul grădinarului din poveste, mărul, era un pom mai curios sau poate la fel de curios ca orice pom fructifer, care oricum se detaşează de un pom nefructifer. Mărul nostru abia începuse să-şi dea seama de faptul că poate face roade, că poate să le ofere şi mai ales că poate să le ofere grădinarului personal,... ori poate unui alt grădinar.

      MAIMARELE, în acest timp, supraveghea tot ceea ce se întâmpla prin livadă. Nimic nu scăpa atenţiei şi dragostei MAIMARELUI. Se bucura de cumpătarea şi curăţia tuturora.

     Şi aşa, într-o bună zi, grădinarul nostru, după ce îşi termină toate treburile necesare îngrijirii pomului lui aşa de drag, mărul, şi, după ce se uită cu drag la fructul aproape copt pe care mărul lui i-l promisese, începu să se plimbe prin livadă. Pur şi simplu să se plimbe.

      E drept că i se dusese vorba că ar fi unul dintre cei mai destoinici grădinari, dar asta nu însemna în ochii lui mai mult decât dorea: mărul mărului lui.

   În timpul acesta, mărul nostru, cu fructul lui aproape pârguit, mărul, se hotărî din senin că grădinarul lui nu avea nici un drept să plece de lânga el. Şi poate avea dreptate. E drept că motive nu avea. Nici măcar un singur motiv. Grădinarul îi era aşa de devotat, cu toate că plimbările lui prin livadă stârneau murmure de admiraţie. Deci, mărul nostru cu fructul aproape pârguit, nici nu bagă de seama că un alt grădinar a apărut la poalele sale. Acesta, noul apărut (nici mărul nu ştia dacă era grădinar), se uita cu jind la mărul mărului nostru. Întinse binişor mâna, mângâie cu dibacie mărul, fructul, şi încercă să-l ia, pe măr, pe fruct. Mărul, pomul, nu se aştepta la acest lucru. Îl dorea, dar era un pic nehotărât, şi credea că cel mai bine ar fi fost (poate şi cel mai corect) să-l dea grădinarului lui, celui care de drept, s-ar putea spune că-l merita, ca o răsplată şi o favoare şi o plăcere de ambele părţi.

     Dar NU! Se hotărî pe loc mărul nostru din poveste. De ce el, grădinarul meu, se plimbă prin livadă ? Ce dacă doar se uită ? Ce dacă nu face nimic, dar nimic rău ? De ce nu este lângă mine acum ? Eu, mărul, vreau să-mi dau fructul ACUM ! Şi-l dau cui este lângă mine ! Că doar ăsta, grădinarul ăsta, a întins mâna şi m-a făcut să simt că vreau să-i dau fructul ! Ălălalt de ce n-a făcut şi el aşa ? Zis şi ... făcut !

    Grădinarul nostru, grădinarul din poveste, cel care aştepta mărul mărului său, simţi deodată că ceva nu este în regulă. Poate era un grădinar mai sensibil sau cine ştie, poate era mai legat de cumpătare şi curăţie! Brusc renunţă la plimbarea prin livadă (de altfel nici nu era prea încântat de ceea ce vedea: în ochii tuturor pomilor se vedea aceeaşi dorinţă de a-i cere să-i îngrijească şi, evident, ca răsplată, ei, pomii să-i ofere fructele). Dar el, grădinarul, avea acolo, la mărul lui, mărul mult dorit. Mărul mărului lui îl aştepta. Ştia că-l merita, dar mai ştia că este încă necopt, este doar pârguit. Şi mai ştia că-l va primi cu multă dăruire, nu ca o răsplată, ci pur şi simplu aşa ! Pur şi simplu! Alerga spre mărul lui! Vroia doar să nu simtă ceea ce simţea : un imens gol !

     A ajuns şi ... a văzut şi a căzut ! Nimic din jurul lui nu mai conta ! Totul era gol !

     - MAIMARE, întrebă grădinarul nostru, am greşit cu ceva ?

.................................................................................................................................

    Uneltele erau toate la un loc, în afara spaţiului mărului, scoase de noul grădinar.

    Mărul care-şi pierduse mărul, nici nu se sinchisi de fostul lui grădinar.

    Acesta, îşi adună cu greu uneltele, se adună cu greu şi pe el şi porni prin livadă. Toţi pomii auziseră de ceea ce s-a întâmplat. Unii pomi erau îngrijiţi de mai mulţi grădinari şi bineînţeles că s-au oferit să-l primească în teritoriile lor. Unii pomi erau încă la stadiul de a fi singuri, nici un grădinar nu a vrut să-i îngrijească.

   Mergând prin livadă, spre ieşire, căci nu mai vedea nici o altă soluţie, grădinarul nostru ajunse la un cais, fără nici un fruct, neîngrijit şi destul de ofilit. Nu-l observase până atunci. Acum îşi dădu seama că, de fapt, se uita doar la pomii frumoşi, cu fructele coapte din livadă. Dar totodată îşi dădu seama că nu s-a uitat cu jind la nici un fruct al altui pom. Dar nici n-a luat în seama alţi pomi singuratici, neîngrijiţi.

   Caisule, glăsui atunci grădinarul, nu mă adăposteşti şi pe mine un pic ? Ţi-aş face puţin curat, poate dacă ai vrea te-aş îngriji ! Nu doresc nimic caisule, doar puţină linişte !

   Caisul a început în scurt timp să dea roade. Şi toate numai pentru grădinarul nostru. Părea ceva ce n-ar fi putut fi! Grădinarul aproape că uitase de măr, de mărul mărului lui, de acea jale de despărţire, de greul durerii.

   Caisule, glăsui atunci grădinarul, este atât de bine la tine, dar dacă aş pleca te-ai supăra pe mine ? Oare roadele tale atât de bune le-aş mai gusta de voi pleca ?

   Caisul îi spuse atunci grădinarului că nici unul nici altul nu au nici o obligaţie pentru celălalt şi, deci, aşa cum a fost primit, simplu, la fel poate să plece, poate în plus mai împăcat cu felul de trai pe care l-a cunoscut. Şi, de asemenea, i-a mai spus că, dacă cumva revine, să revină tot când el, caisul este singur, că-l va primi la fel de simplu ca la început. Şi i-a mai spus că el, caisul, nu-i poartă pică şi nici nu-l consideră un grădinar necumpătat !

    - MAIMARE, întrebă grădinarul nostru, am greşit cu ceva ?

.................................................................................................................................

    A fost o perioadă în care grădinarul nostru a îngrijit, pe rând, mai mulţi pomi, unii fructiferi, de ale căror roade s-a bucurat, alţii nefructiferi, pe care doar i-a îngrijit.

    Dar mărul mărului lui nu-i ieşea din minte. Orice făcea nu putea să-l uite sau să-l ignore. Şi culmea, tot el se învinovăţea. De ce ?

    - MAIMARE, întrebă grădinarul nostru, am greşit cu ceva ?

.................................................................................................................................

    În timpul plimbărilor prin livadă, grădinarul nostru, cel din poveste, peste ce credeţi că a dat ? Exact, peste un ... măr ! Dar asta deja este alta poveste, pe care am să v-o spun după ce aflu dacă asta v-a plăcut!